ELLE SPECIAL: Spirite libere

Uneori, moda își găsește sensul dincolo de catwalk și tendințe. În mijlocul naturii, acolo unde praful se ridică de sub copitele animalelor salvate, am realizat un editorial de suflet: o poveste vizuală despre frumusețe, empatie și responsabilitate.

Save the Horses este mai mult decât un adăpost – este locul celei de-a doua șanse În principal pentru cai, dar și pentru câini, pisici sau măgari abandonați. Trăiesc din donații, din bunătate, din ajutorul oamenilor care aleg să nu rămână indiferenți. Am vrut ca imaginile să vorbească despre grație, dar și despre nevoie. Despre lumină, dar și despre lupta zilnică pentru hrană, tratamente și adăpost. Acest editorial este pentru ei. Pentru cei care nu pot cere ajutor, dar îl merită din plin.

Maiou din bumbac, Zara, 45,90 lei; cămașă din bumbac și fustă din amestec de bumbac și viscoză, H&M, 127,99 și, respectiv, 269,99 lei; jachetă din denim, Levi’s™, cu prețul la cerere.

Fotografii: Oltin Dogaru
Realizatoare: Daria Georgescu

Model: Anca Tiribeja / One Models
Machiaj: Mihaela Cherciu
Coafură: Sebastian Sârghie

Am întâlnit-o într-un moment în care mulți dintre noi își doresc să se oprească, să fugă sau să uite. Ea, în schimb, a ales să rămână, să ridice și să reconstruiască – o viață, o speranță, un sanctuar. Ancuța Elena Chivu este fondatoarea Save the Horses, un loc în care peste 140 de cai și alte zeci de animale și-au găsit, poate pentru prima dată, liniștea. Ceea ce face ea nu ține doar de salvare fizică, ci de o formă profundă de grijă, dăruire și rezistență emoțională. În interviul care urmează, am vorbit cu Ancuța despre începuturi, despre durerea de a nu avea și bucuria de a putea da, despre rutina unei zile imposibile și visul unui mâine în care nimeni nu e abandonat. E o conversație sinceră, dureroasă pe alocuri, dar luminată de un curaj rar.

Te invit să o citești cu inima deschisă, iar dacă dorești să ajuți, intră pe www.savethehorses.ro, unde vei găsi toate informațiile despre donații, atât pentru persoane fizice, cât și juridice, sau despre cum poți adopta un cal la distanță.

ELLE: Bună ziua. Vă mulțumim pentru colaborarea în acest proiect și sperăm din tot sufletul că va ajuta. Dar, înainte de toate, spuneți-ne, vă rog, cum a început povestea Save the Horses? Cum a luat naștere asociația și ce moment, puteți spune, a declanșat totul?
Ancuța Elena Chivu: Povestea Save the Horses cred că a început cumva demult, pe când eram doar un copil care își petrecea vacanțele la bunici, în satul Săbolciu, de lângă Oradea. Bunicii mei au avut mereu cai. De atunci îi iubesc și sunt fascinată de ei. Apoi, anii au trecut și școala, facultatea, munca, familia, moartea bunicilor m-au ținut cumva departe de cai, până într-o zi de martie 2015 când, la volan fiind, am depășit o căruță la care trăgea un cal vai de el. Pe atunci ne făceam casă în Bragadiru și aveam un teren de vreo 2.500 mp. A fost un impuls de moment, în care am tras pe dreapta și am negociat cu cei din căruță să-mi vândă calul. Eram în apropiere de Ploiești și fiindcă, evident, nu puteam lua un cal cu mașina cu care eram, am stabilit să ne vedem peste câteva zile, la ora 10, la adresa pe care mi-au dat-o, ca să apuc să găsesc transport adecvat pentru cal. În acea zi am cumpărat primul meu cal deși, sincer, nu credeam că voi avea vreodată unul. Am numit-o Nina, era o iapă sură, cu artroză la picioarele din față, slabă și parcă fără vreun licăr de speranță la o viață mai bună, decât aceea de biet cal de povară. Am găsit medic specialist pentru cai, i-am făcut radiografii, infiltrații, tratament și, în câteva luni, Nina a devenit cu totul alt cal, unul superb, care zburda, în ciuda picioarelor cu probleme, care se îngrășase și începuse să facă o mulțime de năzbâtii, de la a mânca trandafirii și florile soțului meu, până la a-mi îndoi bara la mașină într-o zi în care, abia ieșită pe poartă la plimbare, nu a mai așteptat să ne îndepărtăm, s-a tăvalit înainte să o ia la goană și a tras vreo două copite în mașina care era la poartă. Știam de atunci că timpul Ninei alături de noi e limitat, din cauza problemelor pe care doar puteam să le ameliorăm cât de cât, dar nu să le vindecăm. Însă am reușit să îi oferim peste 5 ani de viață frumoasă și asta mă bucură enorm. În acea zi de martie 2015 a început, concret, povestea Save the Horses. Deși asociația am înființat-o în 2019, când deja nu mai făceam față cu costurile întreținerii cailor (aveam în jur de 35).
Ceilalți cai au apărut în viața mea fără a-i căuta, căci după ce am luat-o pe Nina nu m-am gândit că va mai veni și căluțul numărul doi. Dar, la nici două săptămâni după, au circulat pe Facebook niște poze cu un cal într-o stare jalnică (Nina mea era bine față de acela), plin de răni din care curgea puroi și îngrozitor de slab. L-am întrebat pe doctorul veterinar Florin Cătălin Mlagiu ce părere are despre acel cal, dacă el crede că ar avea vreo șansă… și am plecat a doua zi să căutăm calul. A fost o zi cu multe peripeții, care s-a finalizat cu Alma în curtea mea, alături de Nina. Alma era o iapă murgă, bătrână și slabă, care era lăsată iarna pe câmpuri, cum se întâmplă cu mulți alți cai pentru care proprietarii nu au furaje, slăbise și dacă se așeza abia se ridica de jos, iar în această încercare se lovea, cădea, astfel se umpluse de răni îngrozitoare. Seara în care Alma a pășit în curtea mea a fost seara în care mi s-a pus prima oară seringa în mână și mi s-a arătat cum și ce am de făcut, căci urmau zile lungi de tratament și nu avea cine să vină zeci de kilometri pentru a face câteva injecții. Am zis atunci că mor de emoție și de teamă, dar se pare că nu am murit ci, din contră, am învățat din ce în ce mai multe, pentru a-i putea ajuta. Reabilitarea Almei a fost un chin și un drum lung, principala dificultate fiind să o ajutăm să se ridice, când se așeza să se odihnească. Dacă prima oară pompierii ne-au dat o mână de ajutor, ulterior a început povestea palanelor, chingilor, hamurilor de susținere și o nouă etapă, în care, dincolo de a face o injecție, învățam și improvizam și să ridic un cal de jos. Și să nu credeți că e treabă ușoară. Și Alma a trăit ani frumoși alături de noi și se făcuse de nerecunoscut de frumoasă și blândă.
Apoi au urmat alții și alții, toți întâlniți întâmplător în drumul meu. Pe Amir, de exemplu, l-am văzut pe când eram la mecanic să fac revizia la mașină. Oprise la poartă o căruță cu fier vechi și am ieșit să mângâi calul. Și m-am îngrozit când l-am văzut. Era cel mai slab cal văzut în viața mea, cu răni de la ham și sânge la picioare, din cauza potcoavelor care atingeau piciorul opus. L-am cumpărat și pe el. Pe Tara a găsit-o o prietenă, abandonată pe stradă, lângă casa ei. O avem și acum în sanctuar. Robbie era un mânzuț de doar câteva luni, pe care l-a lovit o mașină și i-a rupt piciorul. A fost primul nostru caz de fractură, operat și tratat în clinica de ecvine de la Ullo, din Ungaria. Și el este în continuare în sanctuar. Și sunt multe, tare multe alte povești ale cailor din sanctuar. Dar acesta a fost începutul.

ELLE: De ce cai în principal? Există o legătură specială între voi și aceste animale?
A. E. C.: Sunt fascinanți, frumoși, eleganți, enervanți, blânzi sau uneori extrem de încăpățânați. Reprezintă o lume aparte, pe care o descoperi zi de zi și tot nu vei ști vreodată suficient. Cu caii, da, personal cred că am o legătură aparte, pe care nu o regăsesc alături de nici o altă ființă din lume, fie animal, fie om. Nu pot defini ce, dar este … ceva.

ELLE: Cum se susține asociația?
A. E. C.: Asociația se susține momentan doar din donații și sponsorizări. Sponsorizările de la firme fac o diferență uriașă, însă sunt foarte puține cele care ne-au ajutat, aici e nevoie de lobby, e nevoie să vorbești cu oamenii cu putere de decizie, să ajungi cumva la ei…. Uneori mă depășește și de aceea probabil am și ajuns la limită.
Sunt, în principal, persoane fizice care donează și ne chinuim așa, de pe o zi pe alta, cu donații în medie de 50-100 de lei. Costurile cu întreținerea cailor și a celorlalte animale sunt foarte mari, mai ales că vorbim de cai cu probleme, unii au necesitat intervenții chirurgicale și luni de internare sau de tratament postoperator. Doar hrana lor zilnică depășește 2.000 lei.
Visul meu este să reușim să deschidem un centru de terapii asistate de cai și să ne autosusținem o parte din activitate, să organizăm petreceri pentru copii, ședințe foto și diverse activități educative, dar pentru asta e nevoie de un spațiu amenajat corespunzător, ori noi în acest moment nici măcar nu mai avem un loc al nostru unde să fie sanctuarul definitiv, suntem temporar pe terenul unde vrem să facem clinica de cai și centrul de recuperare pentru animale mari. E nevoie de un teren de peste 10 hectare în Prahova, am și găsit două variante, dar din păcate nu ne permitem cumpărarea (de exemplu,14,2 ha în Urlați costă 78.000 euro). Ori, noi avem în conturi în momentul în care scriu aceste rânduri 1.056 lei, toți banii asociației.
Firmele care decid să ne sponsorizeze își pot deduce sumele donate din impozitul pe profit datorat la stat, deoarece asociația noastră este înscrisă la zi în Registrul asociațiilor și fundațiilor și poate beneficia de aceste facilități fiscale.