Skinny is back! De ce cel mai cool trend al momentului este și cel mai toxic

Să fii slabă e cel mai cool trend al momentului. Dar, de fapt, nu a fost întotdeauna așa? Ne-am amăgit câțiva ani cu mișcarea de body positivity, doar ca să ajungem exact de unde am plecat. Sau poate într-un loc chiar mai toxic...

„Corpurile foarte slabe sunt din nou la modă”, citesc în The Times, The New York Post și The Guardian. Rațional, fraza asta ar trebui să-mi provoace o furie incontrolabilă. Cum am ajuns să vorbim despre trupuri – și, evident, nu despre toate, ci doar ale femeilor – ca și cum ar fi o tunsoare sau o pereche de pantaloni?

Știi ce e mai passé decât o pereche de skinny jeans? Faptul că sunt mărimea L, ar spune nonșalant colegii mei din industrie. Iar eu aș da din cap cuviincios, fiindcă nici o altă credință nu s-a înrădăcinat mai adânc în mine decât religia înfometării.

Nu-mi amintesc ca în adolescență să fi rostit o rugăciune în fiecare seară, dar știu sigur că mă culcam doar ca să-mi potolesc foamea. Era perioada în care Faithless spunea că Dumnezeu e un DJ, dar eu o aveam pe Kate Moss, iar singurul adevăr absolut pe care îl știam era că „Nothing tastes as good as skinny feels.”

Așa că toată viața am avut un corp care se încadra în norme și o relație cu mâncarea pe care mulți nutriționiști ar considera-o toxică. Dacă nu țineam diete, mă înfometam. Dacă făceam excese, mă gândeam că două degete împinse puternic în adâncul gâtului m-ar putea scăpa de vinovăția celor două mii de calorii mâncate la o masă. Din fericire, partea asta nu am reușit niciodată să o pun în practică. Dar doar din motive fizice, nu pentru că, în mod real, mi s-ar fi părut ceva greșit.

Prin 2012, lucrurile au început să se schimbe. Dintr-odată, lumea nu mai aprecia ideea de heroin chic a anilor ’90 și condamna sloganuri precum „A moment on the lips, forever on the hips”. Mișcarea de body positivity începea să prindă avânt pe Tumblr și Facebook.

În paralel, industriile modei și divertismentului reflectau schimbarea. Pe podiumuri au început să apară modele precum Ashley Graham, Tess Holliday și Paloma Elsesser, care sfidau standardele tradiționale de frumusețe. Graham chiar a devenit primul model plus-size de pe coperta Sports Illustrated Swimsuit Issue, iar Elsesser a fost declarată Modelul Anului 2023 la Fashion Awards, marcând momente definitorii în cultura pop.

În cinematografie și televiziune, actrițe precum Rebel Wilson, Gabourey Sidibe, Melissa McCarthy și Aidy Bryant au început să obțină roluri semnificative, care nu le rezumau doar la aspectul lor fizic, iar în muzică, Lizzo a devenit regina body positivity-ului. Sigur, lista poate continua, dar ce vreau să subliniez e că timp de vreo zece ani nu am dus-o rău deloc. În sfârșit exista diversitate, iar femeile se simțeau reprezentate și, într-o oarecare măsură, eliberate de standardele toxice cu care fuseseră îndoctrinate toată viața.

Personal, și cred că nu sunt singura din generația mea, mișcarea nu a avut nici un efect asupra mea. Sigur, m-am bucurat că lumea începe să se schimbe, că există mai multe tipuri de frumusețe recunoscute, că femeile nu mai sunt reduse la un singur standard imposibil de atins. Dar era o chestiune care nu avea nici o legătură cu mine. Îmi detestam la fel de tare celulita, chiar dacă și alte femei și-o arătau pe Instagram, și nici nu mă simțeam mai confortabil dacă mă îngrășam două kilograme, doar pentru că Graham era pe coperta unei reviste. Ani întregi de condiționare culturală nu se șterg peste noapte. Și nici cu o mișcare pe care brand-urile o transformă într-o nouă sursă de venit.

Pe repede înainte, suntem în 2022. Kim Kardashian participă la Met Gala purtând celebra rochie a lui Marilyn Monroe și susține că a urmat o dietă extremă pentru a încăpea în ea. Nu doar că este vizibil mai slabă, dar întregul ei corp are o formă diferită. Deși nu a recunoscut niciodată că ar fi apelat la un Brazilian Butt Lift (BBL) pentru a-și augumenta posteriorul, presa și publicul suspectează că ar fi renuțat la o parte din implanturi.

Același lucru pare să se fi întâmplat și cu surorile ei, Khloé și Kylie Jenner, care dintr-odată nu mai afișează aceleași forme pline. Tot clanul renunță treptat la estetica voluptuoasă care le consacrase cu un deceniu în urmă și o înlocuiește cu o siluetă mult mai suplă, apropiată de standardele anilor 2000.

Evident, pentru această întoarcere la trecut și idealizarea corpurilor nu putem blama doar familia Kardashian-Jenner. Industria modei a reintrodus agresiv estetica anilor ’90 și 2000, de la jeanșii cu talie joasă și până la crop top-uri.

Adu-ți aminte doar când Miu Miu a lansat fusta aia minusculă, accesorizată cu un top de dimensiunea unei bustiere. Dintr-odată, a reapărut ideea că nu hainele se adaptau corpului nostru, ci corpul trebuia să se potrivească hainelor.

Dar asta nu a fost singura problemă. Modelele de dimensiuni mai mari au început să dispară din prezentări. Deși e un lucru pe care l-am observat cu ochiul liber, Vogue Business vine cu date concrete. Într-un raport despre diversitatea corporală în prezentările primăvară/vară 2025 din New York, Londra, Milano și Paris, se arată că dintre cele 8.763 de look-uri prezentate în cadrul celor 208 show-uri, doar 0,8% au fost plus-size (US 14+), 4,3% mid-size (US 6-12) și 94,9% straight-size (US 0-4).

Reprezentarea plus-size rămâne la același nivel ca în sezonul trecut, de 0,8%. Reprezentarea mid-size a crescut ușor față de 3,7%, parțial datorită includerii bărbaților în show-urile mixte, care sunt, de obicei, considerați mid-size. Totuși, s-a observat o prezență mai mare a modelelor straight-size, predominând cele extrem de slabe.

Și ca și cum toate astea nu ar fi fost suficiente, apare și semaglutida, acest înger pogorât din ceruri care ne salvează de povara unui corp normal sau, Doamne ferește, plus-size. Semaglutida, ingredientul activ din Ozempic și Wegovy, a fost inițial creată pentru tratamentul diabetului de tip 2, însă a câștigat rapid popularitate ca soluție eficientă pentru pierderea în greutate. Aceasta funcționează prin imitarea unui hormon natural din corpul nostru, GLP-1, care reglează nivelul de zahăr din sânge și are un rol esențial în reducerea apetitului. Pe lângă diminuarea senzației de foame, semaglutida contribuie și la prelungirea sațietății, ceea ce îi face pe utilizatori să consume mai puține alimente.

Totuși, există și complicații. Efectele secundare inițiale pot include diaree, vărsături, constipație, amețeli și greață. În cazuri rare, pacienții pot dezvolta insuficiență renală, pancreatită sau obstrucție intestinală. De asemenea, unii oameni se pot confrunta cu căderea părului și cu modificări ale tenului, care își pierde din volum și capătă o laxitate accentuată. Cea din urmă caracteristică e cunoscută sub numele de „Ozempic Face”, o denumire folosită pentru a descrie schimbările vizibile ale feței cauzate de pierderea rapidă în greutate.

Dar, în ciuda acestor efecte secundare, a prețului ridicat și a faptului că Ozempic nu a fost creat pentru pierderea în greutate, ci pentru tratarea diabetului de tip 2, iar nimeni nu știe care vor fi efectele pe termen lung în cazul celor care nu au această afecțiune, toată lumea pare dispusă să îl ia. Oprah Winfrey, Kathy Bates, Sharon Osbourne și Elon Musk au recunoscut că folosesc Ozempic, în timp ce alte vedete, precum Tori Spelling, au declarat că au utilizat Mounjaro, un medicament care conține un ingredient activ similar cu semaglutida, dar cu un efect mai puternic.

Desigur, nu doar vedetele se bazează pe acest tratament. Mulți oameni obișnuiți îl folosesc la fel de frecvent, ceea ce a cauzat, la un moment dat, o lipsă temporară din stocuri, afectându-i pe cei care sufereau de diabet și aveau nevoie urgentă de el.

Deci, ce s-a întâmplat cu întreaga mișcare de body positivity? A fost doar un trend efemer, la fel ca pantofii sport cu toc de la Stella McCartney, la care acum privim cu regret? Eu cred că da. Nu contest bunele intenții, dar nu pot să nu observ că nu a reușit să abordeze rădăcinile profunde ale fatphobiei, sexismului și rasismului, factori care contribuie cu adevărat la conflictele interioare pe care le avem. Pur și simplu, ni s-a cerut să învățăm să ne acceptăm și să ne iubim, fără să reflectăm cu adevărat la contextul care ne-a adus în această situație.

O perspectivă interesantă am găsit în cartea Sabrinei Strings, Fearing the Black Body: The Racial Origins of Fat Phobia, care demonstrează că idealizarea corpurilor slabe are origini istorice și nu este motivată de o reală preocupare pentru sănătate. Sociologa arată că fatphobia nu a existat dintotdeauna, făcând trimitere la Renaștere și la tablourile vremii care portretizează femei cu forme cât se poate de pline. Corpurile voluptuoase erau nu doar dezirabile, ci și un simbol al statutului social înalt, motiv pentru care femeile de culoare care începeau să fie aduse în Europa erau reprezentate ca fiind slabe și bolnave.

Ulterior, odată cu expansiunea comercială a europenilor și extragerea resurselor din colonii, în special a zahărului, dietele coloniștilor au suferit o transformare semnificativă. Surprinzător, nu atât în rândul femeilor, cât al bărbaților. Pentru prima oară, noțiunea de slăbire începea să fie admirată, fiind considerată un semn al raționalității, în timp ce obezitatea era asociată cu lipsa de inteligență și autocontrol.

Oricât de greșit ar fi fost și conceptul ăsta, poate că astăzi nu am fi ajuns în situația în care femeile de culoare sunt considerate imaginea „epidemiei de obezitate” dacă nu am fi transformat corporalitatea într-un criteriu de clasificare rasială. Ca și cum genocidul pe care noi, europenii, îl comiteam în coloniile pe care pretindeam că le civilizăm nu ar fi fost suficient, am simțit nevoia să inventăm un alt concept prin care să ne consolidăm „superioritatea”.

Așa că rasele au început să fie clasificate nu doar pe baza culorii pielii, ci și a dimensiunilor corpurilor. Marii gânditori ai vremii demonstraseră că era normal să dominăm persoanele de culoare și să le transformăm în sclavi, fiindcă corpurile lor masive erau un indicator al prostiei și al lenei. Astfel, un corp subțire nu mai era doar un semn al sănătății, ci o dovadă a disciplinei și rafinamentului. Femeile din sudul Africii au fost în mod special vizate, descrise atât ca primitive și exagerate în forme, cât și transformate în spectacole ambulante pentru divertismentul occidental.

În paralel cu comerțul cu sclavi, ideile protestantismului au promovat ideea că o viață virtuoasă însemna controlul asupra dorințelor lumești, inclusiv a celor legate de mâncare. Excesul alimentar era considerat un păcat, iar o siluetă subțire devenea un simbol al disciplinei și moralității.

Pe măsură ce bărcile din Africa continuau să ajungă în Europa, numărul kilogramelor scădea în rândul albilor. Trebuiau să traseze o limită clară între „civilizație” și „sclavie” și să demonstreze că sunt superiori, inteligenți și disciplinați.

Aceste prejudecăți au fost preluate ulterior și în domeniul medical, unde Indicele de Masă Corporală (IMC) a fost transformat într-un criteriu de judecată a valorii unei persoane. Acest instrument a fost creat în secolul al XIX-lea de Adolphe Quetelet, un matematician belgian, care își propusese să definească corpul „bărbatului normal” pe baza unui raport greutate-înălțime. Un barometru creat de un bărbat alb pentru bărbații albi.

Deși a fost și continuă să fie considerat un indicator esențial al sănătății, IMC nu a luat niciodată în calcul aspecte esențiale, precum masa musculară, densitatea osoasă, compoziția corporală sau diferențele de rasă, sex și gen. Ca să nu mai lungesc toată prelegerea, concluzia la care ajunge Strings în cartea sa este că există o legătură strânsă între fatphobie, rasism și clasism, iar idealizarea corpului slab nu reprezintă doar o chestiune estetică, ci un instrument prin intermediul căruia albii au reușit să-și consolideze puterea.

Dacă privim situația actuală, putem observa că nu suntem prea departe de realitățile care existau acum 200-300 de ani. „Epidemia obezității” este încă asociată în principal cu persoanele de culoare, iar stereotipurile legate de greutate sunt adesea legate de lene, lipsă de sănătate, ignoranță sau sărăcie. Un studiu realizat de Universitatea Harvard arată clar acest lucru: participanților li s-a cerut să asocieze persoane din diverse categorii de rase, sexe, orientări sexuale sau greutăți cu atribute precum „bun” sau „rău”.

În timp ce discriminarea pe bază de rasă și sex a scăzut în ultimul deceniu, iar atitudinile negative față de persoanele gay s-au diminuat cu o treime, greutatea rămâne un subiect controversat în mentalul colectiv. Atitudinile față de persoanele supraponderale au devenit semnificativ mai negative, arată cercetarea de la Harvard.

Nu cred că mai e necesar să explic de ce excesul de greutate nu înseamnă neapărat probleme de sănătate sau de ce nu apare doar din cauza faptului că unii oameni sunt leneși, ignoranți sau lipsiți de voință (îți recomand cartea Foame. Memoriile corpului meu de Roxane Gay). Dar sunt de acord că situația economică joacă un rol important în povestea asta. Când ești angajat la Amazon și lucrezi 12 ore pe zi și trebuie să urinezi într-o sticlă ca să nu riști să fii dat afară fiindcă l-ai sărăcit pe Bezos cu pauza ta, nu cred că ai nici banii, nici timpul și nici energia să mergi la Whole Foods ca să îți iei un avocado organic. În schimb, când ai bani, sigur că-ți permiți să ai un antrenor personal, un nutriționist care îți planifică în detaliu mesele și poate chiar și un bucătar care să ți le gătească.

Ce m-a șocat și mai mult a fost nu doar că sărăcia te poate împinge spre obezitate, ci că apoi ești și taxat pentru excesul de greutate pe care îl ai. Dar, din nou, nu pe toată lumea, doar pe femei. Articolul The Economics of Thinness, publicat de The Economist, arată că diferențele salariale între femeile supraponderale și cele cu o greutate normală sunt semnificative.

De exemplu, studiile arată că femeile cu un exces de greutate pot câștiga cu până la 10% mai puțin decât cele cu o greutate considerată ideală, în timp ce nu există o diferență semnificativă între salariile bărbaților obezi și cei cu un fizic considerat normal. Există excepții: un studiu suedez a arătat că bărbații obezi erau plătiți mai puțin, dar femeile obeze nu erau afectate. Însă cercetările generale din America, Marea Britanie, Canada și Danemarca sugerează că femeile supraponderale au salarii mai mici.

Conform studiilor, aceste femei încep cu salarii mai mici, iar pe măsură ce înaintează în carieră, beneficiile financiare, cum ar fi creșterile salariale și promovările, sunt mult mai reduse. În plus, datele arată că o femeie care obține o diplomă de master poate beneficia de o majorare salarială de 18%. Pe de altă parte, teoretic, o femeie care pierde 29 de kilograme – greutatea medie pe care o femeie moderat obeză ar trebui să o piardă pentru a ajunge în intervalul „normal” – ar putea obține o creștere de 10% în venitul său.

Așadar, ajungi să te întrebi: ce e mai profitabil? Să investesc în educație sau să slăbesc câteva kilograme? În timp ce noi, femeile, pierdem timpul numărând calorii, făcând sport până la epuizare și citind despre ultima dietă la modă, bărbații nu trebuie să facă aceste „investiții”, deoarece aspectul lor fizic nu influențează în nici un fel viața lor profesională.

Această concluzie mă duce inevitabil cu gândul la Naomi Wolf, care spunea în cartea sa, The Beauty Myth: „O cultură fixată pe ideea că femeile trebuie să fie slabe nu are legătură cu frumusețea feminină, ci este o obsesie legată de supunerea acestora. Dieta este cel mai eficient instrument de control din istoria femeilor; o populație tăcută și nervoasă este una ușor de manipulat”.

Așadar, în final, bărbații albi sunt cei care câștigă din nou. Și știi cine cred că câștigă cu adevărat din acest joc atât de periculos pentru noi, femeile? Bărbații albi care conduc marile corporații. Cum să nu susții sau chiar să impui tendințe când știi exact ce capital îți vor aduce? Crezi că brand-urile de modă au început să includă modele plus-size în prezentările lor din convingeri morale sau din dorința de a produce o schimbare socială? Nu. A fost pur și simplu cea mai bună oportunitate de a-și extinde piața și de a atrage noi clienți. Uită-te, de exemplu, la brand-urile care acum promovează modele purtând hijab. O fac dintr-un spirit de incluziune autentică? Nu, ci pentru că au conștientizat că astfel pot avea acces la una dintre cele mai bogate piețe din lume.

Iar industria modei e doar un pion în toată schema asta. Consumerismul exagerat la care suntem îndemnați zi de zi vizează, în primul rând, industria alimentară. E suficient să te uiți în jur – la panourile publicitare, la reclamele de pe Instagram, la rafturile magazinelor. Peste tot ești bombardată cu imagini ale unor produse ultraprocesate, pline de zahăr și grăsimi, dar ambalate într-un marketing atractiv, care le face să pară inofensive, ba chiar necesare.

Nu sunt. Sunt calorii goale, fără nutrienți reali, concepute special ca să creeze dependență și să te facă să consumi mai mult. Iar companiile știu exact asta – știu ce creează, știu cum funcționează creierul uman și cum să te facă să revii pentru încă o doză.

Și când corpul tău reacționează la acest asalt constant? Când începi să te îngrași? Intră în joc Big Pharma, care-ți vinde pastile de slăbit, suplimente-minune, injecții care dizvolvă grăsimea. Sau antidepresive și medicamente psihotrope, în cazul în care ai dezvoltat o tulburare de alimentație. Plus, bineînțeles, ședințe de consiliere nutrițională și terapie cognitiv-comportamentală.

Acestea sunt considerate tratamentele principale în cazul tulburărilor alimentare, conform unei analize din 2017 publicată în revista Physiology & Behavior. Deși același studiu a ajuns la concluzia că „au existat doar câteva încercări de a testa teoria cognitiv-comportamentală a tulburărilor de alimentație, iar majoritatea nu au avut rezultate pozitive. Unul dintre studii a găsit o rată de recidivă de 44% la doar patru luni după tratament.

Într-un alt articol interesant pe tema asta, How Capitalism Disordered Our Eating, publicat pe The Nation, se vorbește despre faptul că în ciuda numeroaselor tratamente disponibile, de la medicamente pentru depresie și anxietate până la antipsihotice și stimulente, cercetările nu au reușit să identifice un tratament care să fie eficient pentru majoritatea pacienților. Studiile genetice au sugerat că riscul de a dezvolta o tulburare de alimentație crește dacă un membru al familiei a avut această problemă, dar această concluzie poate fi la fel de ușor interpretată ca fiind influențată de mediul familial, nu doar de genetică.

Adică poate că nu e vorba de vreo genă în familia ta care te-a făcut să suferi de o astfel de afecțtiune, ci de mentalitățile toxice și misogine, perpetuate de la o generație la alta. Dar dacă am spune asta sau am încerca să rezolvăm adevărata cauză, șansele să dezechilibram veniturile industriei ar crește considerabil.
Dar să mergem mai departe. Să presupunem că te-ai conformat, ai folosit Ozempic, iar asta se vede acum nu doar pe corp, ci și pe fața ta. Aici intră în joc industria de beauty, care îți oferă o grămadă de proceduri care să te ajute să scapi de laxitatea pielii și să recapeți volumul facial. Toate aceste medii funcționează într-o simbioză perfectă, asigurându-se că ești prinsă într-un cerc vicios din care să nu scapi niciodată.
Pentru că, vezi tu, acest sistem nu se va opri.

Acum câțiva ani, heroin chic era standardul. Acum s-a rebrand-uit sub un nou nume: „wellness”. Dar, în esență, e același lucru. O altă fațetă a aceleași presiuni de a arăta „așa cum trebuie”. Și în câțiva ani va deveni altceva. Trend-urile legate de corpul femeilor nu vor muri niciodată, pentru că miza este mult prea mare. Dacă standardele de frumusețe ar înceta să existe, dacă femeile ar înceta să alerge după un ideal impus, industrii întregi s-ar prăbuși. Iar asta, evident, nu poate să se întâmple. Și ce mă enervează cel mai tare e că, deși sunt conștientă de toate lucrurile astea, în momentul în care ar trebui să mă opun presiunii și capitalismului, parcă mi s-a făcut o lobotomie. Sinapsele încetează și încep să număr calorii, să citesc un articol despre wellness și să mă gândesc oare cum ar fi fost viața mea dacă aș fi arătat ca Bella Hadid.